Decalogul pelerinului pe Camino

Camino Frances dincolo de Santiago de Compostela

Lecții învățate, pe care le-am luat pentru o viață și încă puțin:

  1. Nimic din ceea ce nu îți dorești, nu se va întâmpla. Sau tu ești singurul creator al realității tale. În ziua plecării, eram extrem de agitată. Mă foiam dintr-o parte într-alta și liniștea de dinaintea furtunii pe care alți pelerini o descriau, nu exista nicicum. E drept, drumul te cheamă și când alegi să mergi e ceva supranatural care te fce să fii pregătit. Dar aceea nu era ziua în care eu să fiu pregătită. Ora 1.00 a.m. Mi-am pus în ordine toate lucrurile pe pat, să fac inventarul. Pe cealaltă jumătate de pat, partenerul meu adormise. Mă uitam la acea imagine înfiorată: dormitorul se scufunda într-o liniște morbidă, el era adâncit în somnul lui, iar bagajul meu mi se afișa deșirat și incomplet. Intrasem în panică, aveam un gol în stomac și sentimentul că mă pregătesc să mă furișez. Strângând un tricou la piept, am strâns ochii într-un suspin, și apoi am privit la tavanul complet alb: „Doamne, o singură zi. Atât mai am nevoie. Atât. Și totul ar fi perfect pentru mine.” Am continuat inventarul și în timp ce puneam cu tristețe toate lucrurile în bagaj, gândind că nu asta trebuia să simt, sună telefonul. Mesaj de la compania de zbor: „Zborul dumneavoastră a fost anulat din cauza condițiilor meteo. Plecarea se va face cu 24h mai târziu, pe data de 14.03, ora 6 a.m”. Am început să plâng și să sun la aeroport pentru confirmare. Era adevărat. Am plecat a doua zi, cu o bucurie imensă în suflet și cu recunoștința că am primit ceea ce mi-am dorit. A fost prima lecție, dar am înțeles-o cu adevărat mult mai târziu.
  2. Ascultă-ți corpul. Corpul tău este un sistem inteligent, care se aliniază inimii și minții tale. Respectă-l, iubește-l, ascultă-l. Are un ritm propriu. Dacă îl forțezi, doare. Dacă îi dai mâncare care nu funcționează pentru el, îți va spune. Dacă mintea ta îl intoxică, te va anunța. Corpul tău fizic este un feedback permanent și puternic pentru tine, care îți comunică dacă ceea ce faci și gândești este potrivit pentru tine.
  3. Primești ceea ce ai nevoie. Nu e nevoie să îți faci griji, doar să fii pregătit să primești. Pe drumul acesta am primit bețe de mers, am găsit o pelerină de ploaie legată de un copac când a mea s-a rupt, cazare când am rămas fără bani, apă în mijlocul pustietății când am rămas cu sticla goală, răspunsuri la întrebări pe care mintea mea le rumega fără să le verbalizeze. Am pierdut multe pe drum, am realizat că nu aveam destule la mine, dar nu mi-a lipsit absolut nimic nicio clipă. Doar persoana pe care o iubeam.
  4. Fricile tale se transformă în realitate. Aveam frică de înălțime, de lifturi, de trepte, de poduri – le-am trecut pe toate fără să realizez că o fac. Uram frigul, ploaia, apa rece de duș – nici măcar nu le-am simțit. Dar cea mai mare frică a mea era de situația în care mă voi afla singură, în fața unui bărbat necunoscut care își dorește de la mine mai mult decât voi dori eu să ofer. L-am întâlnit. Și am descoperit în mine o femeie puternică, fermă, care poate să spună orice, oricând, oricui, cu iubire.
  5. Stai cu tine. Mulți pelerini mergeau în grupuri, cu care fie veniseră de acasă, fie se lipiseră de ei pe drum și au rămas așa până la final. Și eu am mers la drum cu mulți oameni, multe povești, multe împărtășiri. Însă zilele petrecute doar cu mine au fost o provocare fantastică. Ore în șir, în care mergi singur, în care nu deschizi gura, saluți doar din cap sau din mână. Conversațiile pe care le ai în mintea ta, lupta pe care o duci cu gândurile de frică, teama de abandon și singurătate, într-o țară străină, în care zilnic îți iei la revedere de la zeci de oameni cu care te conectezi firesc și pe care ai vrea să îi iei cu tine, pe toate acestea înveți să le vezi ca un observator. Toate acestea nu mai ești TU. Și atunci, nimic nu mai devine personal. Ești liber.
  6. Învață să taci. Nu degeaba se spune că atunci când tu taci, Dumnezeu îți vorbește. Iar pe Camino, mersul în tăcere devine o meditație în mișcare, în care simți că tălpile tale aud pământul de sub picioare. Când există tăcere, când gura ta tace, mintea ta tace, începi să FII. Și în această fiire, vezi cu o claritate pe care nici nu te gândeai că o ai. Nu e nimic psihedelic, căci devii conștient și viu.
  7. Nu te încăpățâna să înveți pe calea cea grea. Și prin metode ușoare poți învăța lecții la fel de valoroase. În dimineața din Uterga, am ales să mă trezesc la ora 5.30, ca până la ora 6.10 să fiu pe drum. Toți pelerinii cu care am vorbit sau pe care i-am citit, îmi povesteau de disciplina fascinantă pentru mine, cu care se trezeau înainte de răsărit, pentru a avea destul timp să meargă și să ajungă la locațiile pe care și le propuneau. Era un fel de ritual al „pelerinilor serioși”, nicidecum al celor care aleg să facă din asta o excursie. Am vrut să îmi iau drumul de pelerin cât de în serios posibil, așa că am mi-am pus frontala, am ieșit în beznă, și am început să merg. Am ieșit din refugiu, m-am uitat după săgeata galbenă, și am pornit la pas. Lătrături de câini, drumuri închise, întoarcere din drum, am străbătut orășelul în lung și în lat de 3 ori, vreme de două ceasuri. Nu găseam ieșirea nicicum. M-am întors la refugiu, am căutat o hartă, am căutat iarăși drumul. Luasem o hartă cu autostrăzi… Am trimis un mesaj, într-o disperare cumplită, nu înțelegeam nimic, nu întâlnisem nici țipenie de om căruia să îi cer indicații. Eram complet singură. Am primit un răspuns despre cum să caut în mine și să las mintea deoparte. Așa că am ales să mă întorc pentru ultima oară în orășel, să îmi beau cafeaua, să fac poze și să aștept. Trecând prin fața refugiului pentru a patra oară, am rămas stupefiată: drumul, direcția corectă de drum, era exact în fața clădirii. Trebuia doar să ies de pe poartă și să merg înainte. Am râs bine și mi-am continuat drumul.
  8. Trebuie să lași ceva în urmă ca să poți primi altceva. Pentru că naturii nu îi plac golurile, de fiecare dată când vei crea unul – fizic, emoțional, psihic, cum vrei tu – golul lăsat se va umple la scurt timp. Mi-am pierdut mănușile, iar două zile mai târziu, un pelerin necunoscut a venit la mine de nicăieri și mi le-a întins: „Astea sunt ale tale.” Dacă simți că bagajul tău e prea greu, ai din loc în loc cutii sau spații în care poți lăsa din lucrurile tale pentru alți pelerini care au nevoie. Rucsacul împrumutat cu care m-am dus inițial s-a rupt, așa că mi-am cumpărat unul nou, cărându-l însă și pe cel vechi cu mine. După o săptămână am decis să îl trimit acasă prin poștă, împreună cu alte lucruri de care nu mai aveam nevoie. La final, am realizat că aveam nevoie de spațiu în bagajul meu pentru micile suveniruri cumpărate și pentru cadourile primite de la alți pelerini.
  9. Ai nevoie de foarte puține lucruri ca să fii fericit, confortabil, în siguranță. Am mers mai bine de o lună doar cu hainele de pe mine și încă un rând de haine în rucsac. Atât. Și nu am simțit lipsa niciunui lucru din ceea ce aveam acasă. E drept, când am ajuns, mi-am petrecut două ore în cadă, răsfățându-mi corpul și celebrându-l pentru efortul depus. Dar am renunțat la atașamentul lui „trebuie să am”. Pur și simplu nu mai ai nevoie de nimic special ca să te simți bine. Ești bine și atât. Cu orice vine, cu orice pleacă. Și asta nu m-a aruncat într-o zonă de nepăsare, nici nu mi-a diminuat determinarea de a obține ceea ce îmi doresc. Dar ceea ce am învățat de aici a fost că ai exact ceea ce îți dorești și nimic mai mult sau mai puțin.
  10. Stai drept, deschide umerii, ține coloana vertebrală dreaptă, aliniază-ți corpul. Și inima ta se va deschide. În rest, este nevoie doar să mergi înainte.

De-a lungul celor peste 900 de km, mulți dintre pelerinii pe care i-am întâlnit, alegeau să meargă și cu un taxi sau un autobuz dacă drumul devenea prea dificil pentru ei. Eu îmi făcusem promisiunea de a merge zilnic, indiferent cât de puțini kilometri. Chiar dacă mă trezeam dimineața cu hainele abia uscate, și afară continua să plouă la câteva grade peste zero și căldura din refugiu m-ar fi îmbiat la a lenevi „ca de weekend” cum o făceam acasă, știam că am o singură soluție și nicio scuză: să mă îmbrac și să ies în ploaie sau frig, pentru a continua. E ceea ce am luat cu mine și acasă: dacă vrei ceva faci. Nimic altceva nu contează. Orice îți spunea mintea ta sunt doar scuze inventate.

Și poate cel mai important, ce mi s-a relevat doar un an mai târziu: înapoi nu este o direcție. Există doar înainte. Și pentru această lecție îi mulțumesc celei mai iubite dintre pământence.

Buen Camino por la vida!

 Camino Frances, dincolo de Santiago de Compostela:

 932 de KM

 33 de zile mers pe jos

 Saint Jean Pied du Port – punct de plecare

 Santiago de Compostela  – Catedrala care găzduiește mormântul  Sfântului  Apostol Iacob, punctul final al pelerinilor creștini

 Finisterre – punct final, km 0

 …un drum către tine, care continuă o viață.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s